De ce ajungem să ne simțim păcăliți în relații?
La începutul unei relații – de iubire, de prietenie, de muncă sau chiar terapeutice – există multă energie sub forma curiozității, a speranței și a senzației că aici e ceva diferit. Uneori poate exista chiar impresia că celălalt ne vede complet sau ne poate ajuta exact cum avem nevoie.
Nu vedem doar omul real din fața noastră. Vedem și promisiunea unei stări: voi fi mai liniștit, mai viu, mai iubit, mai sigur, mai complet.
Iar începuturile chiar pot produce asta. Există intensitate, atenție, curiozitate reciprocă, multă energie investită în relație. Nu este totul fals. Doar că nu poate rămâne permanent la aceeași temperatură emoțională.
Problema apare când schimbarea inevitabilă a relației este trăită nu ca transformare, ci ca înșelătorie: nu mai ești cine credeam, te-ai schimbat, m-ai făcut să cred ceva.
Uneori există într-adevăr minciună, manipulare sau incompatibilități reale, dar foarte des sentimentul de a fi păcălit apare și pentru că celălalt încetează să mai funcționeze ca suport pentru idealul nostru.
Adică începe să fie obosit, ocupat, diferit, contradictoriu, mai puțin disponibil, mai puțin fascinant, mai separat. Și atunci apare o confruntare nu doar cu limitele relației, ci și cu propriile noastre așteptări despre ce ar fi trebuit să ne ofere iubirea, apropierea sau întâlnirea cu celălalt.
Cu cât cineva devine mai important pentru noi, cu atât începem să depindem mai mult de el în lucruri mici și repetitive: să răspundă, să observe, să fie atent, să ducă gunoiul, să stingă lumina, să ne liniștească, să ne aleagă. Și exact aici începe uneori tensiunea.
- Sunt nefericit pentru că tu nu faci ce știi că este important pentru mine. Nu vrei să faci lucrurile astea simple ca să fiu fericit, deși îți spun și te rog. Niciodată nu faci, niciodată nu-mi dai.
Sau poate mai sec:
- Nu mai primesc din relația asta ce am nevoie.
Și încep retragerea, nemulțumirea, critica, comparațiile, senzația că poate avem nevoie de altceva, altcineva, în altă parte. Poate că acolo ne-am simți din nou vii, văzuți, aleși, împliniți. Uneori oamenii tolerează greu faptul că relația reală conține și rutină, repetare, frustrare, diferență. Alteori tocmai asta permite apariția unei forme mai mature de apropiere — poate mai puțin intensă, dar mai reală.
Cred că una dintre cele mai dificile experiențe umane este tocmai să putem rămâne implicati în relații de lungă durată. Să suportăm că celălalt este important și limitat în același timp. Și să putem privi din când în când relația însăși și să ne întrebăm: întâlnirea dintre noi continuă să aducă sens sau începe să se consume în reproș, dezamăgire și senzația că nimic nu mai ajunge cu adevărat la celălalt?
Nu cred că există o rețetă universal valabilă pentru astfel de momente. Uneori oamenii se despart, alteori rămân împreună și încearcă să construiască mai departe într-o formă mai reală și mai puțin idealizată. Uneori caută ajutor, alteori schimbă relația, schimbă ritmul, schimbă așteptările sau se schimbă pe ei înșiși.
Dar multe dificultăți apar exact în momentul în care celălalt încetează să mai fie răspunsul perfect la ceea ce ne lipsește și devine un om real, diferit de noi, uneori frustrant, alteori obosit, uneori departe și totuși important pentru noi. Paradoxal, uneori exact această perioadă atât de inconfortabilă poate așeza lucrurile mai coerent în viața noastră.