Frica din mintea noastră și realitatea pe care o construim
Ne temem adesea mai mult de ceea ce ne imaginăm decât de ceea ce este real.
Mintea construiește scenarii cu o viteză uimitoare: respingere, eșec, rușine, pierdere. Le trăim emoțional ca și cum ar fi deja adevărate. Uneori ajungem să luăm decizii importante pentru a evita ceva ce nu s-a întâmplat niciodată.
Realitatea este adesea mai simplă, uneori chiar mai blândă decât imaginația noastră.
De aceea merită să ne oprim și să ne întrebăm:
Ce scenariu mă sperie cel mai mult?
Ce dovezi am că se va întâmpla?
Ce s-ar schimba dacă aș testa realitatea, nu doar scenariul din minte?
Există însă și o întrebare mai incomodă.
Ce fac, fără să îmi dau seama, pentru a mă asigura că scenariul din mintea mea devine realitate?
Amân?
Nu mă prezint deloc?
Mă retrag înainte de a putea fi respins?
Frica nu doar că ne oprește din a trăi, dar uneori ne conduce, pas cu pas, exact spre viața de care ne temem.
Un exemplu frecvent este teama de a nu fi suficient de bun.
Când această teamă devine o lentilă prin care privim lumea, aproape orice experiență poate fi interpretată ca o confirmare. Un feedback ambiguu devine critică. O ezitare devine dovadă de eșec. Iar evitarea unor situații riscante pare o formă de protecție, dar limitează exact experiențele care ar putea contrazice această convingere.
Schimbarea nu arată, de obicei, ca în filme.
Nu am văzut frica dispărând dintr-odată.
Nu am văzut transformări dramatice într-un singur moment.
Am văzut în schimb, oameni care încep să recunoască frica atunci când apare și uneori, aleg să nu o lase să decidă pentru ei.
Frica rămâne adesea acolo, dar devine mai puțin autoritară.
Poate că schimbarea nu înseamnă să scăpăm de frică, ci să îi reducem puterea asupra vieții noastre.
Ce face posibilă această schimbare?
De multe ori o experiență nouă. Nu mai rămânem doar în scenariul din minte – „ce va fi dacă?” – ci întâlnim răspunsul real al vieții.
Dar experiența singură nu este întotdeauna suficientă. Uneori o ignorăm sau o invalidăm rapid, pentru că nu se potrivește cu povestea pe care o spunem despre noi.
De aceea devine important să rămânem în contact cu ceea ce trăim: să observăm, să înțelegem, să conștientizăm.
Iar acest lucru este adesea mai ușor într-o relație în care ne simțim în siguranță – o relație terapeutică sau în cazul copiilor o relație stabilă de încredere cu un adult.