Copilul nu mai vrea să meargă la școală sau la activități. Ce poate însemna acest refuz?

La un moment dat, majoritatea părinților se întâlnesc cu această situație. Un copil care mergea la școală, la șah, la înot, la dans sau la fotbal începe să spună: „Nu mai vreau.” Uneori refuzul apare brusc. Alteori se construiește în timp, prin amânări, negocieri, plângeri sau lipsă de entuziasm. În multe cazuri, părintele încearcă să înțeleagă ce se întâmplă. Întreabă, ascultă și primește răspunsuri. Cu toate acestea, rămâne cu senzația că îi scapă ceva.

Uneori părinții sunt atât de preocupați să răspundă la întrebarea „Ce ar trebui să fac?” încât pierd din vedere întrebarea „Ce se întâmplă cu copilul meu?”. Pot avea tendința de a căuta foarte repede o soluție pentru că refuzul copilului activează propriile lor temeri că nu sunt părinți suficient de buni, că au greșit, că va rămâne în urmă sau că pierde o oportunitate importantă.

Ce să fac? Să insist? Să îl încurajez? Să îi explic că este important să continue? Să îl las să renunțe? Poate că dificultatea vine si din faptul că aceeași propoziție – „nu mai vreau” – poate însemna lucruri foarte diferite. Doi copii pot spune exact același lucru și totuși, să trăiască experiențe complet diferite.

Uneori problema este activitatea în sine. Pe măsură ce copiii cresc, cresc și cerințele. Apar comparațiile, evaluările, competiția și experiența eșecului. Ceea ce înainte era distractiv poate deveni un loc în care copilul se simte nesigur, insuficient sau expus. Din exterior vedem un refuz. În interior, copilul poate încerca să evite o experiență care a devenit dificilă pentru el.

Alteori problema nu este activitatea, ci relațiile care se construiesc în jurul ei. Un conflict cu un coleg, sentimentul că nu este acceptat într-un grup sau experiența repetată de a se simți pe dinafară pot transforma un context plăcut într-unul pe care începe să îl evite. Când un copil spune că nu mai vrea să meargă, problema poate să fie faptul că acolo se simte exclus, criticat, comparat sau singur.

In plus realitatea este că un copil poate refuza și activitatea, și ceea ce trăiește acolo, în același timp.

Uneori, refuzul unei activități este primul lucru pe care îl observăm, deși copilul este apăsat de ceva ce se întâmplă în altă parte. Programul copilului poate fi mai încărcat decât ne imaginăm. Școală, teme, activități extracurriculare, deplasări și puțin timp rămas pentru joacă liberă sau odihnă. Nu toți copiii spun „sunt obosit” sau „sunt copleșit”. Unii spun doar „nu mai vreau”.

La fel se poate întâmpla atunci când copilul traversează schimbări importante în viața sa. O tensiune în familie, o mutare, apariția unui frate, o pierdere sau alte evenimente semnificative îl pot solicita pe copil mai mult decât pare la prima vedere. Uneori dificultatea se exprimă într-un loc care pare să nu aibă legătură cu problema.

Există și situații mai simple: copilul nu mai este interesat de activitatea respectivă. Nu orice refuz ascunde altceva și nu orice renunțare este un semnal de alarmă. Interesele se schimbă. Copiii cresc. Ceea ce era fascinant la șapte ani poate să nu mai aibă aceeași semnificație la nouă sau la zece.

Un copil poate spune că nu mai vrea la șah pentru că a descoperit alte pasiuni. Un alt copil poate spune că nu mai vrea la șah pentru că a început să piardă mai des și îi este greu să gestioneze această experiență. Un al treilea poate spune că nu mai vrea pentru că relația cu antrenorul s-a deteriorat. Aceeași propoziție poate porni din locuri foarte diferite.

Poate că una dintre cele mai dificile sarcini ale părinților este să încerce să înțeleagă cu ce fel de situație au de-a face. În ultimii ani, această întrebare pare să fi devenit și mai complicată de stimularea care este aproape permanentă. Copiii trec de la școală la activități, de la activități la ecrane și de la ecrane la alte surse de noutate și divertisment. Mulți adulți se simt responsabili să organizeze timpul copilului astfel încât să fie mereu ocupat, interesat și implicat în ceva. În acest context, plictiseala a ajuns să fie privită ca o problemă. Totuși, plictiseala face parte din experiența umană. Ea apare în procesul de învățare, în relații, în muncă și chiar în activitățile care ne plac. Să înveți să cânți la un instrument, să practici un sport sau să joci șah nu înseamnă doar entuziasm și satisfacție tot timpul. Înseamnă și repetiție, stagnare, frustrare și momente în care progresul pare foarte lent. Dacă orice urmă de plictiseală devine un motiv suficient pentru a schimba direcția, copilului îi poate deveni greu să descopere că unele dintre cele mai satisfăcătoare experiențe apar după ce traversăm perioade mai puțin interesante. Totodata plictiseala poate indica si faptul că activitatea nu mai răspunde intereselor copilului sau că acesta nu găsește sens în ceea ce face.

La fel se întâmplă și cu perseverența. Uneori ea permite dezvoltarea unor abilități care au nevoie de timp pentru a se construi, alteori poate însemna menținerea într-o activitate care nu mai aduce nimic valoros. Există situații în care un copil continuă o activitate care nu îi mai aduce nimic semnificativ, doar pentru că adulții din jur consideră că renunțarea este întotdeauna greșită.

Poate că întrebarea nu este dacă un copil are voie să se plictisească sau dacă are voie să renunțe. Ce se întâmplă pentru el atunci când apare plictiseala, dificultatea sau dorința de a renunța? Ce observăm? Ce spune? Ce nu spune? Ce s-a schimbat? Ce alte lucruri se petrec în viața lui în aceeași perioadă? Aceste întrebări nu oferă răspunsuri rapide, dar ne pot ajuta să formulăm ipoteze utile. Desigur, uneori copilul evită efortul, uneori este răsfățat, uneori este încăpățânat. Dar aceste explicații nu sunt suficiente pentru a înțelege toate situațiile în care apare un refuz.

Daca părinții nu reușesc să înțeleagă singuri ce se întâmplă, nu înseamnă că nu sunt atenți, că nu își cunosc copilul sau că nu au încercat suficient. Uneori situațiile sunt pur și simplu complexe. Atunci când suntem implicați emoțional, ne este greu să vedem toate aspectele unei situații din care facem parte. Refuzul unui copil nu produce doar întrebări despre copil, produce și reacții în adult. Uneori ne îngrijorează, alteori ne enervează, ne activează propriile convingeri despre efort, succes, disciplină sau responsabilitate. Tocmai de aceea poate fi dificil să înțelegem ce aparține copilului și ce aparține propriilor noastre temeri sau așteptări. În astfel de momente a cere ajutor este una dintre modalitățile prin care un părinte continuă să aibă grijă de copilul său. Uneori avem nevoie de un spațiu în care să putem gândi împreună ceea ce observăm și ceea ce încă nu reușim să înțelegem.

Nu există o explicație unică pentru toate situațiile în care un copil spune „nu mai vreau”. Există însă o idee care mi se pare importantă: atunci când un comportament se schimbă, merită să devenim curioși pentru a înțelege mai bine experiența copilului și contextul în care aceasta apare. Iar atunci când reușim să vedem mai clar ce se află în spatele unui refuz, devine mai clar și felul în care ii putem răspunde.