Cum începe psihoterapia unui copil? Ce se întâmplă la prima întâlnire cu părinții
Decizia de a cere ajutor pentru un copil este rareori simplă. Părinții pot simți îngrijorare, vinovăție, neputință sau pot avea întrebarea dacă problema copilului este „destul de serioasă” pentru a apela la un psihoterapeut. Uneori au încercat deja să rezolve în familie, să schimbe anumite reguli sau să ceară sprijinul școlii. Se întâmplă și ca recomandarea de a merge la terapie să vină de la medic, educator sau profesor.
Prima întâlnire reprezintă începutul unui proces de înțelegere: ce exprimă copilul prin simptome sau comportament, cum se simte în relațiile importante și ce formă de ajutor i s-ar potrivi. În psihoterapia de orientare psihanalitică, dificultatea copilului este privită în contextul dezvoltării și al relațiilor sale. De aceea, înainte de a recomanda o formă de intervenție, terapeutul are nevoie să cunoască atât copilul, cât și perspectiva părinților.
Cine participă la prima întâlnire?
Nu există o singură formulă potrivită pentru toate familiile. Alegerea pentru prima întâlnire depinde de vârsta copilului, de motivul solicitării, de nivelul său de anxietate și de particularitățile familiei.
Aceasta poate avea loc:
numai cu părinții;
cu părinții și copilul împreună;
cu copilul, urmat de o discuție cu părinții.
De cele mai multe ori vorbim însă despre o serie de ședințe preliminare care presupun o combinație a acestor variante.
În cazul copiilor mici, este frecvent ca terapeutul să se întâlnească mai întâi doar cu părinții. Pentru un copil de vârstă școlară pot fi utile atât momentele împreună, cât și întâlnirile separate. În cazul adolescenților, participarea lor la stabilirea modului în care încep consultațiile este cu atât mai importantă. Un adolescent care simte că terapeutul este doar un reprezentant al autorității părinților poate întâmpina mai greu relația terapeutică.
Pe parcursul consultațiilor preliminare, terapeutul va încerca, de regulă, să cunoască perspectivele tuturor celor implicați, fără să transforme demersul într-o căutare a persoanei care are dreptate.
De ce poate fi necesară o primă întâlnire numai cu părinții?
O discuție doar cu părinții le oferă acestora libertatea de a vorbi despre lucruri dificil de spus în prezența copilului: conflicte familiale, pierderi, probleme de sănătate, evenimente traumatice, dificultăți de cuplu sau propriile temeri legate de copil.
Scopul nu este formarea unei alianțe secrete între terapeut și părinți. Dimpotrivă, terapeutul încearcă să evite situația în care copilul ar putea simți că adulții au discutat despre el pe ascuns și au ajuns deja la anumite concluzii.
Întâlnirea inițială îi ajută și pe părinți să afle cum lucrează terapeutul, care sunt regulile cadrului, cum se păstrează confidențialitatea și ce rol vor avea pe parcurs. Și părinții îl evaluează, într-un anumit sens, pe terapeut: pot observa cum sunt ascultați, cum pot adresa întrebări și care este modul său de lucru.
Atunci când copilul nu poate sau nu dorește să vină — fapt ce se poate întâmpla destul de frecvent cu adolescenții — întâlnirea cu părinții nu este lipsită de valoare. Lucrul poate începe prin înțelegerea dificultății și prin sprijinirea părinților în relația cu el.
Ce informații îi sunt utile terapeutului?
Părinții nu trebuie să vină cu un dosar perfect pregătit și nici să își amintească fiecare detaliu. Povestea spusă de ei, inclusiv ceea ce le este greu să formuleze, face parte din procesul de cunoaștere.
În funcție de vârsta copilului și de dificultatea întâmpinată, pot fi utile informații despre:
motivul actual al solicitării și momentul în care a apărut dificultatea;
felul în care se manifestă acasă, la școală și în alte medii;
sarcină, naștere și primele etape ale dezvoltării;
limbaj, somn, alimentație, control sfincterian și achiziții importante;
sănătatea fizică și eventualele tratamente medicale;
relațiile cu părinții, frații, colegii și alți adulți semnificativi;
intrarea în colectivitate și parcursul școlar;
schimbări, separări, pierderi, mutări sau experiențe potențial traumatice;
evaluări ori intervenții anterioare;
felul în care fiecare membru al familiei înțelege problema;
resursele copilului: ce îi place, la ce se pricepe, ce îl liniștește și când se simte bine.
Terapeutul nu urmărește numai inventarierea simptomelor. Îl interesează și locul pe care acestea îl ocupă în viața copilului: când apar, ce pare să le intensifice, ce comunică și cum răspund cei din jur. Informațiile primite de la părinți sunt importante, dar nu înlocuiesc întâlnirea cu copilul. Copilul poate trăi situația diferit, iar perspectiva lui are nevoie de propriul spațiu.
Cum îi explicăm copilului că va merge la psihoterapie?
Este de preferat ca explicația să fie simplă, sinceră și potrivită vârstei sale. Psihoterapia nu ar trebui prezentată ca o pedeapsă, o amenințare sau o metodă prin care cineva îl va convinge să fie „cuminte”.
Unui copil mai mic i se poate spune: „Am observat că în ultima vreme îți este greu în anumite momente. Vom merge să cunoaștem o persoană care vorbește și se joacă împreună cu copiii și îi ajută să înțeleagă ce simt.”
Unui copil mai mare sau unui adolescent îi putem spune: „Ne îngrijorează că îți este greu în ultima perioadă. Ne-am gândit să întâlnim un psihoterapeut cu care să vedem dacă și în ce fel ne-ar putea ajuta.”
Este util să îi spunem copilului ce știm concret: unde merge, cât durează întâlnirea și cine va participa. Nu este nevoie să îi promitem că îi va plăcea, că problema se va rezolva imediat sau că va trebui să povestească tot.
De asemenea, este bine ca părinții să poată recunoaște deschis că și ei vor avea de înțeles sau de schimbat anumite lucruri. Copilul nu este trimis la „reparat”, ca și cum dificultatea ar exista numai în interiorul lui.
Copilul trebuie să fie de acord?
În cazul unui minor, consimțământul pentru serviciile psihologice se obține de la persoana sau persoanele îndreptățite legal, în funcție de situația familială și de cadrul aplicabil. Din punct de vedere clinic însă, disponibilitatea copilului de a participa contează foarte mult.
A-l asculta nu înseamnă că el trebuie să decidă singur asupra tratamentului. Înseamnă să îi fie explicat ce urmează, să poată pune întrebări, să își exprime temerile și să simtă că punctul său de vedere are greutate, în funcție de vârstă și maturitate.
Un copil poate veni fără să fie convins că are nevoie de ajutor. Aceasta nu exclude posibilitatea formării unei relații terapeutice. Dar există o diferență între un copil neîncrezător, care are nevoie de timp, și unul adus prin amenințări sau constrângere. Forțarea poate întări impresia că terapia este ceva făcut împotriva lui.
Uneori, primul obiectiv nu este începerea imediată a psihoterapiei, ci crearea condițiilor în care copilul să poată afla ce i se propune și să capete suficientă încredere pentru a încerca.
Ce se întâmplă dacă refuză să vorbească?
Copilul nu este obligat să vorbească la comandă. Tăcerea poate exprima teamă, rușine, furie, neîncredere, loialitate față de familie sau nevoia de a păstra controlul într-o situație nouă. Uneori copilul nu are încă suficiente cuvinte pentru ceea ce trăiește. Terapeutul nu consideră automat tăcerea un eșec. El observă cum intră copilul în încăpere, dacă se apropie sau se îndepărtează, ce îl interesează, cum se raportează la obiecte și cum reacționează la prezența adultului.
În psihoterapia copilului, comunicarea se poate realiza prin joc, desen, povești, mișcare și prin felul în care copilul organizează relația cu terapeutul. Chiar și refuzul de a se juca sau de a intra singur în cabinet poate transmite ceva important.
Terapeutul încearcă să creeze un spațiu în care copilul să nu fie interogat și nici grăbit. Relația și încrederea se construiesc în timp.
Cum se păstrează confidențialitatea copilului față de părinți?
Copilul are nevoie de un spațiu propriu pentru a putea vorbi și a se putea juca liber. Dacă s-ar aștepta ca fiecare cuvânt sau detaliu să fie transmis imediat părinților, i-ar fi mult mai greu să aibă încredere în terapeut. Terapeutul nu oferă părinților o relatare detaliată a lucrurilor spuse sau făcute de copil în fiecare ședință. Feedbackul se referă la înțelegerea generală a dificultății, la evoluția procesului și la modalitățile prin care părinții îl pot sprijini. Confidențialitatea nu înseamnă însă excluderea părinților și nici păstrarea oricărui secret, indiferent de consecințe.
Confidențialitatea are limite, care sunt explicate de la început. Dacă apar informații referitoare la un risc serios pentru copil sau pentru altcineva ori alte situații în care cadrul legal și profesional impune intervenția, terapeutul nu poate păstra informația exclusiv în spațiul ședinței.
Atunci când este necesar să comunice părinților ceva important, terapeutul încearcă, pe cât posibil, să discute mai întâi cu copilul. Împreună pot găsi o formă în care informația să fie transmisă fără ca el să simtă că încrederea i-a fost anulată.
Confidențialitatea nu este un zid între copil și familie, ci o condiție a spațiului terapeutic.
Ce feedback primesc părinții?
Părinții primesc informații despre felul în care terapeutul înțelege dificultatea, despre nevoile copilului și despre recomandările de tratament. Pot fi discutate:
temele emoționale generale care apar;
dificultățile de dezvoltare sau de relaționare;
resursele copilului;
obiectivele terapiei;
schimbările observate;
modalitățile prin care părinții îl pot sprijini;
necesitatea altor evaluări sau intervenții.
Feedbackul se referă în principal la procese și teme generale, nu la reproducerea detaliată a ședințelor. Părinții pot afla, de exemplu, că un copil se confruntă cu anxietate de separare sau cu dificultăți în exprimarea furiei, fără să primească relatarea fiecărui joc, desen ori gând împărtășit terapeutului.
Forma și frecvența întâlnirilor cu părinții sunt stabilite de la început și pot fi ajustate. În cazul copiilor mici, contactul cu părinții poate fi mai frecvent. În cazul adolescenților, protejarea spațiului lor personal capătă o importanță și mai mare.
Când este recomandat lucrul cu copilul și când lucrul cu părinții sau familia?
Psihoterapia individuală poate fi recomandată atunci când copilul are nevoie de un spațiu propriu pentru a-și exprima și înțelege trăirile, iar dificultatea sa poate fi abordată printr-o relație terapeutică individuală.
Lucrul cu părinții poate fi prioritar atunci când:
copilul este foarte mic;
nu poate sau nu dorește încă să participe;
schimbările din mediul familial pot avea un efect important;
părinții au nevoie de sprijin pentru a înțelege comportamentul copilului;
dificultatea se menține prin anumite răspunsuri și interacțiuni familiale;
lucrul direct cu copilul nu este, pentru moment, cea mai potrivită intervenție.
Lucrul cu familia poate fi recomandat când problema este legată în mod important de relațiile dintre membrii ei, de comunicare, de conflicte, de separări sau de reorganizări familiale.
Aceste forme nu se exclud. Un copil poate fi într-un demers de psihoterapie individuală și, periodic, pot exista și întâlniri cu părinții. În alte situații, se poate recomanda un terapeut pentru copil și un alt terapeut pentru părinți sau familie, pentru ca spațiile și rolurile să rămână suficient de clare.
Recomandarea se formulează după consultațiile inițiale, nu înainte ca terapeutul să cunoască situația.
Prima întâlnire obligă familia să continue?
Nu. Prima întâlnire este o consultație, nu un contract implicit pentru o psihoterapie de lungă durată.
La sfârșitul sesiunilor preliminare, terapeutul poate recomanda psihoterapie individuală, lucru cu părinții, terapie de familie, o altă evaluare sau o combinație de intervenții. Uneori, câteva consultații sunt suficiente pentru clarificarea situației și pentru formularea unor recomandări. Alteori, familia și terapeutul pot ajunge la concluzia că nu sunt potriviți să lucreze împreună.
Părinții au dreptul să pună întrebări despre metoda de lucru, frecvență, costuri, confidențialitate și obiective. Copilul are nevoie, la rândul său, să fie inclus în acest proces într-un mod potrivit vârstei sale.
Începutul psihoterapiei nu este un test pe care copilul sau părinții trebuie să îl treacă. Este o perioadă de cunoaștere și de reflecție în care se caută forma de ajutor cea mai potrivită.
Uneori, primul lucru pe care îl oferă această întâlnire nu este un răspuns definitiv, ci posibilitatea ca dificultatea copilului să fie privită cu mai multă curiozitate și cu mai puțină teamă sau vinovăție.
Mai multe informații despre psihoterapia copiilor și adolescenților.
Pentru o consultație inițială, puteți trimite un mesaj pentru programare.
Articolul are caracter informativ și nu înlocuiește evaluarea individuală. Organizarea consultațiilor, consimțământul și limitele confidențialității se stabilesc în funcție de vârsta copilului, situația familiei, cadrul profesional și prevederile legale aplicabile.
Richard Bromfield, Doing Child and Adolescent Psychotherapy: Adapting Psychodynamic Treatment to Contemporary Practice;
Monica Lanyado și Ann Horne (coord.), The Handbook of Child and Adolescent Psychotherapy: Psychoanalytic Approaches.